Capitolul 642 Complet inutil

„Da, domnule.” Saul ținea în mână o geantă lungă de pânză neagră de când intrase în cameră. Fără un cuvânt, o desfăcu și o aruncă pe podea cu o mișcare hotărâtă.

Un clinchet metalic ascuțit a răsunat – nu deosebit de puternic, dar cumva a străpuns aerul cu o claritate tulburătoare. Sunetul s-a înfipt în oasele tuturor celor prezenți, trimițând un fior involuntar prin mulțime.

„Dovezile pe care le-ai cerut.” Vocea lui Saul era plată, lipsită de emoție.