Capitolul 120
Privind afară, Mu Tongrui a fost copleșit de marea nemărginită și de întunericul ca cerneala. Nu se vedea nicio barcă.
Genunchii lui Mu Tongrui s-au slăbit în timp ce își imagina inimaginabilul. Lacrimile i-au șiroit pe obraji în timp ce se prăbușea fără speranță pe pământul nisipos.
Ea a gemut: „Fu Lingye, unde naiba ești? Cum te găsesc acum, idiotule? Cine te-a rugat să vii după mine? Cine ți-a cerut să-ți pese? Cum ar trebui să mergem eu și Iubito fără tine...”