Capitolul 167

Mulți au lovit copacii, stâncile și pământul, dar și mai mulți i-au lovit pe vampirii care ne pândeau, înfășurându-se în jurul membrelor lor și strângându-și strânsoarea ca un șarpe. A fost frumos și mortal în același timp să-i privești străpungându-și pielea, să le vezi privirile de neliniște și confuzie când și-au dat seama că eram capabil de mult mai mult decât fostul lor conducător.

„Lola, ține minte că nu vrei să-i omori.” L-am auzit pe Tristan murmurând, abia percepând sunetul vocii sale peste vuietul din urechile mele. Mâna lui mi-a trecut peste umăr într-un gest menit să mă liniștească, dar tot ce a făcut a fost să spargă ceața pe care puterea dependență pe care o aveam asupra mea o avea fărâmele de umbră care se strângeau în jurul gâtului lor, transformându-le fețele în diverse nuanțe de negru și albastru, slăbite suficient cât să le permită să respire.

În loc să-mi arăt emoțiile și să exprim valul de îndoială și regret care mă străbătea, mi-am întărit coloana vertebrală și le-am înfruntat așa cum ar fi făcut o adevărată Regină.