Capitolul 132 - Ciclu fără sfârșit.

Îmi amintesc încă când mama mi-a spus aceleași cuvinte.

Mama a spus că am cancer cu un zâmbet senin pe buze și o expresie calmă care nu se potrivea deloc cu gravitatea bolii ei. Ochii ei strălucitori nu purtau tristețe în ei, spre deosebire de ai mei, care erau încețoșați de lacrimile pe care le-am plâns pentru amândoi.

Mi-a fost frică, dar am crezut că chimioterapia și tratamentele o pot salva pe mama, dar ea a devenit din ce în ce mai slabă. I-a căzut părul la cea mai mică mângâiere pe care am făcut-o, iar vizitele la spital au devenit mai dese, la fel ca și șederea ei. Nopți și zile lungi în acea cameră albă, luni în care se confruntă dureri absurde, dar mereu cu zâmbetul pe buze - aceasta era Elisa, mama mea, lumina mea. Așa că am început să fumez țigări, căutând nicotină care să mă calmeze. Nervii mei erau mereu la limită, iar eu m-am certat cu ușurință, luptând și împingând pe toți din cauza comportamentului meu distructiv... pentru că nu eram în stare să fac față durerii din interiorul meu, cu boala mamei care mă corupea. M-am trezit singur, furios, speriat și fără viitor din cauza acelor trei cuvinte „Am cancer”.