Capitolul 7
Audrey
M-am apropiat de biroul lui Edwin încet, încercând să mă întăresc pentru ceea ce mă aștepta înăuntru. Ușa închisă a biroului lui părea și mai mare și mai impunătoare, când stăteam în fața ei, întinzându-mă încet să bat,
Mâna mi-a căzut înapoi lângă mine înainte să bat.
„Apucă-te, Audrey”, am mormăit pentru mine, clătinând din cap. Mi-am îndreptat umerii și am inspirat adânc pe nas înainte de a expira pe gură.
Ar fi bine. Doar bine...
— Intră, Audrey. Relaxează-te.
M-am biciuit la sunetul acelei voci prea familiare. Nimeni altul decât Edwin păşea cu paşi mari pe hol, cu părul negru acum slăbit din nod şi căzând în cascadă în jurul umerilor lui. Avea o ceașcă de cafea într-o mână și o pungă de hârtie pe care am recunoscut-o de la brutăria locală în cealaltă.
În interior, m-am blestemat în timp ce mi se părea să se prăbușească. De parcă această zi nu s-ar fi putut înrăutăți cu nimic, profesorul mai în vârstă care îmi luase virginitatea tocmai mă văzuse dând o discuție încurajatoare chiar în fața biroului lui.
„Oh... Profesore Brooks”, am bâlbâit eu pe cel mai nonșalant ton pe care l-am putut descurca, ieșind din drum ca să poată descuia ușa. — Credeam că ai fost deja aici.
— Credeam că ți-am spus să-mi spui Edwin. Mi-a băgat cafeaua în mână, spunându-mi în tăcere să o țin pentru el în timp ce își scotea cheile din buzunar. Am luat cafeaua și mi-am simțit unghiile înfipte necruțător în carton în timp ce îl priveam.
Relaxează-te, Audrey. Doar relaxeaza-te...
— Îmi pare rău, am spus. — Edwin.
Odată ce a descuiat ușa, Edwin mi-a aruncat un zâmbet politicos, deși subțire, de peste umăr și și-a luat cafeaua înapoi. A împins ușa puțin mai larg cu piciorul în timp ce a intrat, amintindu-mi prea mult de când m-a scos din bar noaptea trecută.
"Venire?" strigă el peste umăr.
Am înghițit și m-am repezit după el, luând micile cutii de carton împrăștiate pe podea și pe birou, ceea ce indică faptul că tocmai își mutase lucrurile înăuntru. Rafturile, însă, erau deja căptușite cu manuale vechi și alte lucruri care aparțineau probabil profesorilor anteriori care aveau acest birou și nu aveau chef să le ia.
În timp ce Edwin se ocupa să se instaleze, m-am uitat în jur la birou. Orice să nu te uiți la el, într-adevăr.
— Îmi pare rău pentru mizerie, spuse el. „De obicei sunt mai organizat decât atât, dar tocmai m-am mutat aici.”
Am reușit să ridic din umeri în timp ce mă gândeam la apartamentul lui că nu era așa de organizat, dacă eram sincer. Mi-am amintit de grămezi de cărți și alte lucruri împrăștiate prin jur, jumătate din rufele lui nu ajunseseră în coșul lui, iar proviziile lui de bărbierit fuseseră așezate pe chiuveta de la baie.
— Tocmai te-ai mutat și tu în apartamentul tău? am scapat fara sa ma gandesc.
Mi-au făcut ochii mari de îndată ce am rostit acele cuvinte. Mi-am deschis gura să-mi cer scuze, să spun că nu asta am vrut să spun, dar Edwin m-a întrerupt cu un pufnit.
„Un fel de”, a recunoscut el. — Nu este reședința mea principală. Mai degrabă un... bloc de burlac, dacă vrei.
M-am albi la descrierea lui. Bloc de licență. Am fost doar una dintr-un flux constant de femei care intrau și ieșeau de acolo?
Înainte să pot spune asta, însă, și-a dres glasul. — Deci, spuse el, așezându-se pe scaun și scoțând un sandviș din punga de hârtie. "Despre asistenta didactică... Mă aştept să notezi lucrările conform rubricii mele, pe care le-am trimis pe e-mailul tău. De asemenea, ţi-am trimis ghidurile de conduită pentru studenţi, iar dacă aceştia nu se conformează, este treaba ta să redactezi rapoarte de comportament neadecvat pentru decan..."
În timp ce vorbea, mi-am simțit umerii relaxându-mă puțin. Așa că vorbea doar despre asistenta didactică, până la urmă, ceea ce a fost o mare ușurare.
Dar au trecut doar câteva minute de la cursul lui când sa întâmplat: stomacul meu mârâia. Tare.
Instantaneu, mâna mi-a fluturat peste stomac pentru a potoli sunetul. „Îmi pare atât de rău”, am spus cu un râs nervos. „Am fost atât de ocupat, că nu am mâncat încă azi.”
„Nu ai avut?” Edwin făcu o pauză, așezându-și sandvișul și verificându-și ceasul. — Este cinci seara. Nu ar trebui să alergi toată ziua cu gol.
Am ridicat pur și simplu din umeri. — Tocmai am uitat, asta-i tot.
Oftând, Edwin luă deschizătorul de scrisori și începu să-și taie sandvișul. Am privit, cu ochii mari, când îmi întindea jumătatea nemâncata. — Aici. Mănâncă.
"Nu, apreciez, dar nu am putut..."
— Mănâncă, porunci el.
Poate că nu am fost un vârcolac, dar cu siguranță știam când un Alfa nu accepta nicio ceartă. Și în plus, mor de foame. Așa că, cu un zâmbet tremurător și o mână la fel de tremurătoare, am luat sandvișul. „Mulțumesc”, am murmurat, luând o mușcătură.